.Mai există şi astăzi, prin multe ţări, sărbătoarea apei. Cu această ocazie sunt lansate pe apă unele coroniţe sau plute mici cu o făclie sau o lumânare frumoasă. Sunt împinse de la mal în larg să plutească. Prin acest gest i se cere noroc apei. Dar, să auzi de unde vine această sărbătoare şi cât este de raţional şi poetic sensul său primordial… Se mai întâmpla, prin acele vremuri Vedice, ca o fată sau două – nu contează – să nu-şi găsească iubitul în satul natal. Prin sate se întâmpla ca, în timpul marii sărbători, fetele să nu-şi afle perechile. Nu că ar fi lipsit – în faţa lor se arătau preafrumoşi flăcăi cu priviri inteligente ca ale zeilor şi sclipitoare în zi de sărbătoare. Însă inimile şi sufletele fecioarelor aşteptau altceva. Iubirea nu li se-arăta. La unu‘-anume fecioara visa! Dar la care? Ea însăşi nu ştia. Nimeni nu a reuşit nici până azi să descoase misterul liberei alegeri a Energiei Iubirii.
Aşadar, fetele mergeau la râu într-o zi prestabilită. De la malul râului liniştit, lansau o plutişoară. Împodobeau marginile plutei cu ghirlande împletite din flori, în centru aşezau un urcior cu must sau vin. Împrejurul urciorului presărau fructe. Băutura era făcută musai de mâna fecioarei, iar, la rândul lor, fructele erau culese din copacii de ea plantaţi în livada familiei. Şi tot pe plută mai aşezau un petec de pânză împletită din fibre de in sau de alte plante. Şi pânza era lucrată negreşit tot de mâinile ei. În cele din urmă, pe plută puneau o lumânare. Împrejurul unui foc învăpăiat, pe malul apei, fecioarele făceau hore şi cântau cântece despre iubitul încă nevăzut. Apoi, cu o crenguţă aprinsă-n foc, dădeau foc fitilelor micuţelor lumânări. Împingeau plutele de la mal în direcţia în care apa le fura şi le ducea lin în largul nevăzut al râului. Şi-şi mânau fecioarele din priviri plutişoarele care se îndepărtau semnalate doar de pâlpâiala lumânărilor şi care se pierdeau lin în depărtare. Şi-atunci, inimile lor se încingeau de focul speranţei. Un sentiment de fericire, tandru, se înfiripa pentru iubitul încă nevăzut. Fugeau apoi pe la casele lor, se izolau fecioarele şi se pregăteau emoţionate de întâlnire. El avea să sosească – aşteptatul – la răsăritul zorilor sau la amurg. Nu conta când. Conta cum. Şi ce-i aducea.
Cine-i ajuta pe cei doi să se întâlnească: misticismul sau raţionalitatea? Ori, poate că, pe vedici îi ajutau cunoştinţele din sentimente dobândite? … Tu, singur judecă… Călătoreau plutişoarele fecioarelor, de curenţii apei duse, în zilele stabilite şi cunoscute în toate satele, chiar şi-n cele mai îndepărtate. Călătoreau o zi, două sau chiar şi trei. În aceste zile şi nopţi cu lună, aşteptau în singurătate şi plini de speranţe, flăcăii care nu aflaseră iubirea. Şi iată că tocmai a zărit flăcăul în depărtare un focşor mânat de curenţii apei. Printr-o mişcare s-a aruncat în apă şi a înotat în întâmpinarea focşorului iubirii. Undele apei răcoroase ale râului ostoiesc dogoarea corpului înflăcărat al feciorului, în timp ce focşoarele plutelor se disting tot mai aproape, unul mai frumos ca celălalt. Dar el, dintre toate, a ales doar unu. Şi n-ai cum să ştii, de ce a sa alegere, tânărul a socotit-o cea mai nimerită. Din largul râului până la mal şi-a mânat plutişoara, împingând-o ori cu mâna, ori cu obrazul. Curenţii de apă se joacă cu el. Corpul flăcăului se umple de tot mai multă putere, şicanele râului nu le băga-n seamă, în timp ce gândul îi poposeşte deja la mal. Aşează cu grijă plutişoara la mal, suflă să stingă lumânărica, gustă uimit din băutură şi aleargă iute acasă, de drum să se pregătească. Ia cu el tot ce-a găsit pe plută. Pe drum mănâncă din fructe şi de-a lor bunătate se minunează. La scurt timp poposeşte în satul de unde a fost lansată plutişoara şi, fără greş, găseşte grădina şi copacul din ale cărui roade se înfruptase. Ah! – S-ar putea mira oamenii – şi totuşi, în asta, nu este nimic mistic. Cum de-şi găseau negreşit iubitele, acei flăcăi? Se poate spune, fireşte, că Iubirea îi îndruma pe poteca doar de ea cunoscută, dar eu simplific: şi lumânărica-i ajuta. Pe micuţul recipient în care ardea fitilul plutitor pe ulei, se depunea zgură. După cantitatea de zgură se putea deduce cu uşurinţă cât timp a ars focul lumânărelei. Viteza curenţilor de apă le era cunoscută tuturor. Aşadar, problema era simplă şi rapid rezolvabilă. Cât despre copacul din fructele căruia mâncase, tânărul din perioada Vedică nu întâmpina nici-o dificultate. Fructele pot părea asemănătoare între ele doar la o examinare superficială. Fructele copacilor de acelaşi soi, crescuţi chiar alături unul de altul, se deosebesc între ele prin formă, culoare, gust şi miros. Mai rămâne de pătruns doar un aspect misterios.
Cum şi din ce, el şi ea, pentru prima oară întâlnindu-se, se îndrăgosteau negreşit şi spontan unul de celălalt? Iar iubirea lor era nemaipomenit de înflăcărată… „Totul este simplu aici”– ar putea răspunde un filosof contemporan. – „Sentimentele lor se încălzeau de la visul comun, pe care l-au avut încă înainte de a se întâlni”. La aceeaşi întrebare, cu hâtrenie ar răspunde vrăjitorul cel cărunt: „Dintotdeauna a fost un poznaş râul nostru.”
Fragment din cartea Cedrii sunători ai Rusiei – Vladimir Megre