Mai există și astăzi, prin multe țări, sărbătoarea apei. Cu această ocazie sunt lansate pe apă unele coronițe sau plute mici cu o făclie sau o lumânare frumoasă. Sunt împinse de la mal în larg să plutească. Prin acest gest i se cere noroc apei. Dar, să auzi de unde vine această sărbătoare și cât este de rațional și poetic sensul său primordial… Se mai întâmpla, prin acele vremuri Vedice, ca o fată sau două – nu contează – să nu-și găsească iubitul în satul natal. Prin sate se întâmpla ca, în timpul marii sărbători, fetele să nu-și afle perechile. Nu că ar fi lipsit – în fața lor se arătau preafrumoși flăcăi cu priviri inteligente ca ale zeilor și sclipitoare în zi de sărbătoare. Însă inimile și sufletele fecioarelor așteptau altceva. Iubirea nu li se-arăta. La unu‘-anume fecioara visa! Dar la care? Ea însăși nu știa. Nimeni nu a reușit nici până azi să descoase misterul liberei alegeri a Energiei Iubirii.
Așadar, fetele mergeau la râu într-o zi prestabilită. De la malul râului liniștit, lansau o plutișoară. Împodobeau marginile plutei cu ghirlande împletite din flori, în centru așezau un urcior cu must sau vin. Împrejurul urciorului presărau fructe. Băutura era făcută musai de mâna fecioarei, iar, la rândul lor, fructele erau culese din copacii de ea plantați în livada familiei. Și tot pe plută mai așezau un petec de pânză împletită din fibre de in sau de alte plante. Și pânza era lucrată negreșit tot de mâinile ei. În cele din urmă, pe plută puneau o lumânare. Împrejurul unui foc învăpăiat, pe malul apei, fecioarele făceau hore și cântau cântece despre iubitul încă nevăzut. Apoi, cu o crenguță aprinsă-n foc, dădeau foc fitilelor micuțelor lumânări. Împingeau plutele de la mal în direcția în care apa le fura și le ducea lin în largul nevăzut al râului. Și-și mânau fecioarele din priviri plutișoarele care se îndepărtau semnalate doar de pâlpâiala lumânărilor și care se pierdeau lin în depărtare. Și-atunci, inimile lor se încingeau de focul speranței. Un sentiment de fericire, tandru, se înfiripa pentru iubitul încă nevăzut. Fugeau apoi pe la casele lor, se izolau fecioarele și se pregăteau emoționate de întâlnire. El avea să sosească – așteptatul – la răsăritul zorilor sau la amurg. Nu conta când. Conta cum. Și ce-i aducea.
Cine-i ajuta pe cei doi să se întâlnească: misticismul sau raționalitatea? Ori, poate că, pe vedici îi ajutau cunoștințele din sentimente dobândite? … Tu, singur judecă… Călătoreau plutișoarele fecioarelor, de curenții apei duse, în zilele stabilite și cunoscute în toate satele, chiar și-n cele mai îndepărtate. Călătoreau o zi, două sau chiar și trei. În aceste zile și nopți cu lună, așteptau în singurătate și plini de speranțe, flăcăii care nu aflaseră iubirea. Și iată că tocmai a zărit flăcăul în depărtare un focșor mânat de curenții apei. Printr-o mișcare s-a aruncat în apă și a înotat în întâmpinarea focșorului iubirii. Undele apei răcoroase ale râului ostoiesc dogoarea corpului înflăcărat al feciorului, în timp ce focșoarele plutelor se disting tot mai aproape, unul mai frumos ca celălalt. Dar el, dintre toate, a ales doar unu. Și n-ai cum să știi, de ce a sa alegere, tânărul a socotit-o cea mai nimerită. Din largul râului până la mal și-a mânat plutișoara, împingând-o ori cu mâna, ori cu obrazul. Curenții de apă se joacă cu el. Corpul flăcăului se umple de tot mai multă putere, șicanele râului nu le băga-n seamă, în timp ce gândul îi poposește deja la mal. Așează cu grijă plutișoara la mal, suflă să stingă lumânărica, gustă uimit din băutură și aleargă iute acasă, de drum să se pregătească. Ia cu el tot ce-a găsit pe plută. Pe drum mănâncă din fructe și de-a lor bunătate se minunează. La scurt timp poposește în satul de unde a fost lansată plutișoara și, fără greș, găsește grădina și copacul din ale cărui roade se înfruptase. Ah! – S-ar putea mira oamenii – și totuși, în asta, nu este nimic mistic. Cum de-și găseau negreșit iubitele, acei flăcăi? Se poate spune, firește, că Iubirea îi îndruma pe poteca doar de ea cunoscută, dar eu simplific: și lumânărica-i ajuta. Pe micuțul recipient în care ardea fitilul plutitor pe ulei, se depunea zgură. După cantitatea de zgură se putea deduce cu ușurință cât timp a ars focul lumânărelei. Viteza curenților de apă le era cunoscută tuturor. Așadar, problema era simplă și rapid rezolvabilă. Cât despre copacul din fructele căruia mâncase, tânărul din perioada Vedică nu întâmpina nici-o dificultate. Fructele pot părea asemănătoare între ele doar la o examinare superficială. Fructele copacilor de același soi, crescuți chiar alături unul de altul, se deosebesc între ele prin formă, culoare, gust și miros. Mai rămâne de pătruns doar un aspect misterios.
Cum și din ce, el și ea, pentru prima oară întâlnindu-se, se îndrăgosteau negreșit și spontan unul de celălalt? Iar iubirea lor era nemaipomenit de înflăcărată… „Totul este simplu aici”– ar putea răspunde un filosof contemporan. – „Sentimentele lor se încălzeau de la visul comun, pe care l-au avut încă înainte de a se întâlni”. La aceeași întrebare, cu hâtrenie ar răspunde vrăjitorul cel cărunt: „Dintotdeauna a fost un poznaș râul nostru.”
Fragment din cartea Cedrii sunători ai Rusiei – Vladimir Megre